Ofrandă necurmată + Ghid de studiu [pachet]

Prefata

Unde erai tu când am întemeiat pământul?
Spune, dacă ai pricepere.
Cine i-a hotărât măsurile, ştii?
Sau cine a întins frânghia de măsurat peste el?
Pe ce sunt sprijinite temeliile lui?
Sau cine i-a pus piatra din capul unghiului
atunci când stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie
şi când toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie?
Iov 38:4-7

Cu aceste cuvinte Își începe Dumnezeu interogația despre Creație, adresată lui Iov. Dacă Geneza este cartea care relatează evenimentele mai sus-menționate, cartea lui Iov încadrează actul Creației în contextul laudei și închinării aduse Creatorului încă de la geneza lucrării Sale. Opera Creației a fost, așa cum indică timpul verbelor folosite, impregnată de laudă, izvorâtă în mijlocul cântărilor de bucurie, și îmbrăcată în strigăte de veselie, de la început și pe tot parcursul ei. Aici se aud primele acorduri ale închinării angelice care trebuia încredințată și transmisă celorlalte compartimente ale Creației.

Transferul acestei închinări este confirmat pretutindeni în Scripturi, niciunde mai admirabil decât în cartea Psalmilor. Astfel, Psalmul 19 afirmă că cerurile și-au înțeles menirea: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, și întinderea lor vestește lucrarea mâinilor Lui.” Psalmul 148 enumeră focul și grindina, zăpada și ceața, vânturile năprasnice, munții și dealurile toate, pomii roditori și cedrii toți, fiarele și vitele toate, târâtoarele și păsările înaripate, împărații pământului și popoarele toate, voievozii și toți judecătorii pământului, tinerii și tinerele, bătrânii și copiii, așadar totul este invitat să se angajeze într-o laudă adusă Domnului.

În contextul laudei plenare din Psaltire întâlnim pentru prima dată în Scripturi termenul „Aleluia”, un cuvânt proeminent, chintesențial domeniului laudei și închinării. Expresia, în traducere „Lăudați pe Domnul”, ajunge să joace rolul unui ostinato, nu doar de-a lungul Psaltirii, ci de-a lungul întregii Scripturi, o invitație clară la închinare, activitatea supremă pentru care ființele umane au fost create.

Un aspect remarcabil în uzanța acestei fraze este rolul ei dual: pe de-o parte, ea lansează o chemare la închinare – un imperativ; de cealaltă, ea denotă angajarea personală a psalmistului în actul de închinare – un indicativ. Concomitent cu invitația la închinare adresată poporului, psalmistul se angajează pe sine într-un act de închinare. El cheamă la închinare, închinându-se; el îi învață pe alții închinarea prin propria sa închinare. Psalmistul, astfel, nu pierde ocazia de a se închina în timp ce îi invită pe alții – pe individ, pe popor, pe toate națiunile – la închinare.

Cartea care urmează să te delecteze, „Ofrandă necurmată”, își propune și, credem, realizează un deziderat similar în domeniul închinării biblice, deopotrivă a celei personale, cât și a celei congregaționale. Richard Mauney, un Yankeu, nu „la curtea regelui Arthur”, ci în curțile Casei Domnului răspândite prin România, prezintă închinarea creștină, biblică, istorică nu ca simplu transfer de concepte, de istorie sau de practici doxologice, ci ca ghid pentru închinarea personală, și, chiar mai mult, ca pe un act al propriei sale închinări, dezvoltate de-a lungul a patru decenii de implicare profesională, pasională și pedagogică în acest domeniu.

O scurtă privire asupra cuprinsului arată că sunt puține aspecte ce țin de tematica închinării care au rămas netratate. De la ancorarea conceptului în terminologia biblică vetero și novo testamentară la urmărirea lui în diverse perioade și etape ale dezvoltării sale proprii în canonul biblic; de la închinarea în Biserica Primară la dezvoltarea închinării în perioadele istorice majore ale Bisericii creștine; de la locul artelor în panoplia formelor de închinare – în mod special, cel al muzicii – la sfaturi practice pentru dezvoltarea și înnoirea închinării în biserica locală, cartea devine atât de captivantă încât este greu să o pui jos din mâini.

Dintre multele calități ale proiectului, aspectul care se remarcă în mod special este gândirea organică, creativă care caracterizează cartea. Alcătuită în forma unei compoziții muzicale de genul preludiu-fugă, întâlnim pe parcurs nu doar momentele Interludiu, în care autorul împărtășește reflecții personale din viața și activitatea sa, dar și momentele Sela, invitații punctuale la reflecții personale și activități de întreprins pe marginea temelor prezentate. Împreună, autorul și cititorul se încurajează reciproc la asumarea deopotrivă a rolului de exploratori ai închinării, cât și al celui de participanți. Nimic nu este lăsat la întâmplare, nimic nu este trecut cu vederea. Autorul se transpune într-un David al secolului nostru, întotdeauna gata să-ți pună harfa în mână, să te echipeze pentru închinare și să-ți direcționeze ochii spre Dumnezeul Triunic, singurul vrednic să primească închinarea. Întocmai ca psalmiștii, care nu doar scriau despre închinare, ci se și angajau efectiv în ea, Richard Mauney prilejuiește momente de reflecție, de mulțumire, de comemorare, de căință, oferind cititorului nu doar lecții teoretice despre închinare, ci și prilejul de a transforma însăși lecturarea într-un act de închinare.

Închinarea creștină rămâne una dintre puținele activități ale ființelor umane în care se pot angaja de ambele părți ale veșniciei. Acolada închinării, deschisă odată cu punerea temeliilor Creației, așa cum relatează cartea Iov, se închide pe paginile Scripturii în Apocalipsa lui Ioan, carte preocupată cu celălalt capăt al istoriei omenirii. Scena tronului din capitolele 4-7, dominanta doxologiei în scrierea Ioanină, este plină de măreție, de mister, de grandoare și de venerație. Ea surprinde închinarea oferită lui Dumnezeu ca singurul răspuns pe deplin justificat pentru lucrările Sale de Creație și de Răscumpărare. Ioan este invitat să participe la închinarea din sala tronului și, prin cuvintele Scripturii, același privilegiu este acordat și bisericii. Adevărul cel mai remarcabil cu privire la această scenă este faptul că ea revelează esența închinării noastre. Când o biserică locală se adună la închinare, ea nu inițiază închinarea din sala tronului; ea doar se alătură unei închinări aflate deja în desfășurarea ei. Închinarea nu începe și nu se sfârșește cu noi, cu biserica noastră, cu generația noastră, și cu atât mai puțin cu mine. Noi nu facem altceva decât să ne unim cu întreaga creație într-un continuu Carmen Deo et Cristi, imnul de laudă închinat lui Dumnezeu și lui Cristos.

În cuvintele imnului Love Divine, All Loves Excelling al ilustrului scriitor de imnuri britanic Charles Wesley:

Încheie-Ți, astfel, noua Ta creație,
Fă-ne să fim puri și fără vină.
Arată-ne mântuirea Ta cea mare,
Pe deplin restaurată în Tine.

Transformați din slavă întru slavă,
Până în prezența Te ne vom așeza,
Până ne vom arunca cununile înaintea Ta,
Pierduți în uimire, dragoste și laudă.

Nu cunosc vreo carte care să trateze mai temeinic, mai amplu, mai interactiv și mai creativ tematica închinării creștine, nici una care să-l pregătească pe cititor mai bine pentru actul închinării. Dacă a fost scrisă vreodată o carte care să pună capăt nenumăratelor „războaie pe tema închinării”, aceasta este cartea pe care o ții în mână. Merită să fie citită; merită să fie pusă în practică; merită să i se dea șansa să reseteze viața de închinare personală și comunitară.
Radu Gheorghiță
Înălțarea Domnului
Mai 2021