Sunt americancă şi am crescut în biserică. E adevărat că am o oarecare vârstă, dar după aproape cincisprezece ani în România sunt surprinsă când mă duc în Statele Unite şi aud (sau nu aud!) cum cântă americanii în biserică.

Sunt surprinsă din două motive.

Primul: crescând în biserică, îmi amintesc sunetul vocilor care umplea biserica. Tatăl meu (care niciodată nu a putut cânta frumos) spunea adeseori: „Biblia spune „ make a joyful noise”, în traducere liberă: „fă o gălăgie veselă”. Ca biserică locală, am fost „limitaţi” la 600 de cântări incluse în cartea de imnuri şi an după an am cântat aceleaşi cântări. Aşa că am învăţat bine cântările cele mai cunoscute şi iubite de biserică.

Al doilea motiv: acum sunt obişnuită cu biserica din România şi cu întrebarea pusă în fiecare săptămână: „Cine a venit cu un dar pentru Dumnezeu astăzi?” De multe ori darul acesta este o cântare. În astfel de biserici, nimeni nu este preocupat în primul rând de abilităţile muzicale ale celui care cântă; mai important este darul. Biserica din România, în mare parte, este una care cântă.
Pe acest fond, vizitez mai multe biserici în multe oraşe din Statele Unite şi realizez că mulţi nu cântă în biserică. De ce? Ce s-a întâmplat? Cred că sunt mai multe motive. Iată câteva motive posibile:

În cultura americană nu suntem încurajaţi să cântăm vocal.

Astăzi suntem mai comozi uitându-ne la alţii care cântă, decât participând şi noi. Am predat muzică în şcoli generale din Statele Unite timp de mulţi ani. În vremea aceea copiii îl vedeau pe Michael Jackson cântând „Thriller” la MTV. Desigur, copiii mici nu pot cânta în ambitusul vocal al lui Michael Jackson şi acel stil de muzică este greu de cântat de copii. Deci, dacă nu va suna ca vocea celui care cântă la radio sau la video, de ce să mai cânt?

În sala mea de clasă, când cântam cântări potrivite vârstei lor, nu le plăcea, pentru că astfel de muzică nu făcea parte din experienţa lor muzicală cotidiană. Din punctul muzical de vedere, gusturile lor au fost dezvoltate după ceea ce au ascultat la radio şi aşa au depăşit abilităţile lor de a cânta sau de a participa. Dacă nu creştem cântând, nu vom cânta niciodată.

G.K. Chesterton a fost un apologet englez care a trăit între anii 1874-1936. El a scris: „Cu câțiva ani în urmă, oameni stăteau în jurul mesei să cânte împreună. Acum unul cântă singur în faţa unui microfon, pentru motivul absurd că poate cânta mai bine decât ceilalţi. Dacă tot aşa stau lucrurile, doar unul va râde pentru că el poate râde mai bine decât ceilalţi.” Observați că aceste lucruri au fost spuse acum 100 de ani.

Această idee a fost înţeleasă clar de mine aici în România, când grupul meu de copii a terminat programul lor de Crăciun şi biserica aştepta tinerii, care se pregăteau pentru programul lor. O bunică din adunare a zis: „ De ce nu putem cânta şi noi? Doar copiii pot cânta?” Apoi sora aceasta în vârstă a început să cânte o colindă în timp ce aşteptam tinerii să termine pregătirile lor. Bineinteles că toată lumea a început să cânte cu ea.

Prin aceasta nu spun că nu există loc şi pentru muzica pregătită special de ansambluri mici, coruri sau solouri. Eu cred că fiecare trebuie să-i dea Domnului ce poate da din ce are mai bun. Şi acest lucru este ziditor pentru biserică şi încurajator pentru toţi cei care aud cântarea respectivă.

Dar de asemenea fiecare din biserica ar trebui să cânte, aducând astfel o jerftă de laudă lui Dumnezeu – aşa cum suntem îndemnaţi de peste 50 de ori în Psalmi. Se pare că biserica din Statele Unite a pierdut acest aspect important în inchinarea publică, cel puţin după multe din experienţele mele acolo.

Amplificarea

Prin amplificare, biserica este umplută de sunetul instrumentelor şi a cîtorva voci, în loc de a fi umplută de sunetul cântările închinătorilor. Responsibilitatea adunării de a umple sala cu sunetul muzicii în bisericile americane a fost înlocuită de preocuparea pentru sisteme de sonorizare sofisticate.

Acum câţiva ani am vizitat o biserică mare din Texas care a folosit amplificarea datorită mărimii sălii bisericii, dar nu aveau instrumente care să acompanieze cântările. M-am minunat de sunetul vocilor în cântare – mii de persoane înălţându-şi vocile. Ce glas frumos!

Şi în America şi în România, fraţii care slujesc la staţia de amplificare au responsabilitea să se asigure că sunetul instrumentelor sprijină cântarea şi nu o acoperă. Slujirea lor este la fel de importantă ca a oricăror slujitori ai bisericii şi merită investiţia de a fi antrenaţi să slujească cât mai bine.

Echipe mici de închinare

Multe biserici americane de azi consideră că închinarea este condusă cel mai bine de o echipă mică de slujitori în închinare. Aceste biserici au permis schimbarea de la cor la forma în care fiecare cântăreţ are microfonul lui.

Aceasta schimbare preîntâmpină participarea celor mai puţin stăpâni pe vocile lor şi întăreşte ideea că dacă vocea mea nu e foarte bună, atunci nu trebuie să cânt. Una dintre binecuvântările corului este că fiecare cântăreţ poate contribui cu ceea ce are de dat – indiferent dacă vocea lui este cea mai bună din partidă sau nu. El Îi dă lui Dumnezeu partea cea mai bună a darului lui ca şi corist, iar contribuţia lui face parte dintr-un întreg mai mare decât suma părţilor lui.

Recent, o prietenă americancă de 60 de ani a cântat pentru prima dată în corul bisericii. Mi-a mărturisit că a fost o experienţă unică în închinarea publică – pregătind şi făcând parte din ceva care n-ar fi putut să facă de una singură. Ea vorbeşte cu mare bucurie despre experienţa aceasta.

Repertoriul mereu în schimbare – o tânjire constantă doar după nou

Dorinţa de a avea cântări recent scoase pe piaţa creştină face ca biserica să fie mereu în procesul de învăţare a cântărilor noi, aşa că ajunge să cânte rar repertoriul iubit şi bine însuşit de biserică. Adeseori biserica este lăsată să murmure la melodiile pe care nu le cunoaşte sau unde nu se simte sigură.

Mă gândesc la bătrânii pe care îi cunosc şi care cântă acele cântări care i-au însoţit în viaţă – cântări ale căror cuvinte le sunt dăltuite în inimi şi pentru care nu au nevoie de carte ca să le poată cânta. Când o biserică schimbă repertoriul în fiecare săptămână, mă întreb: care vor fi cântările care vor rămâne în memoria omului, ca să-l îmbărbăteze la bătrâneţe?

Desigur, nu propun să cântăm doar cântece vechi. Există loc pentru vocea contemporană, pentru cântările compuse azi, care îşi au locul în vremea aceasta, pentru că exprimă experienţe actuale. După cum spunea un scriitor: „Nu înseamnă că nu ar trebui să cântăm cântări noi, având ideea că pot fi de „unică folosinţă” şi că nu vor rezista testului timpului. Înseamnă de fapt să avem mare grijă când cântărim meritele pieselor noi.” (Marva Dawn, Reaching Out Without Dumbing Down, pag. 181-182)

Dar vocea contemporană trebuie echilibrată cu vocea care transcende vremurile. Să nu renunţăm la cântările care au trecut testul timpului. Aşa cum stratul de smântână se ridică la suprafaţa laptelui, tot aşa timpul a selectat şi a păstrat ce era mai bun dintre cântări, în timp ce cântările mai puţin reuşite nu mai sunt cântate azi.

Echilibrul între cântările cunoscute şi cele necunoscute, între cele noi şi cele vechi, între mai multe stiluri muzicale, aduce mari beneficii bisericii, prin imprimare şi prin exprimare. În primul rând, prin acea imprimare în inima fiecăruia a adevărurilor spuse în cântări, care adeseori folosesc un vocabular ce extinde înţelegerea noastră despre credinţă. Pe lângă ceea ce lucrează în inima noastră, aceste cântări diverse şi frumoase în împletirea textului cu muzica, ne dau prilejul de a ne exprima în închinare după nevoile fiecăruia.

Ca profesor de muzică, eu jelesc moartea cărţilor de imnuri. Acum, cu aceste schimbări în repertoriul bisericesc, multe biserici folosesc doar videoproiectorul pentru cântări. Pentru cititorii de partituri, asta înseamnă că nu poţi citi melodia împreună cu textul. Pentru cei care nu citesc partiturile, asta înseamnă că nu vor avea niciodată tangenţă cu partiturile.

Repertoriul scris mai degrabă pentru solişti decât pentru adunare

Uneori sunt alese pentru adunare cântări care nu au fost scrise cu scopul de a fi cântate în grup – fie ambitusul cântării, fie ritmurile grele sunt mai potrivite pentru solişti. Astfel de cântări împiedică congregaţia să poată cânta din toată inima. Melodiile potrivite pentru toată biserica trebuie să fie scrise cu acest gând important în minte: biserica este alcătuită din oameni cu experienţă şi abilităţi în cântat foarte diferite.

Acestea sunt doar câteva observaţii din călătoriile mele. Deşi există pericolul de a lua un subiect complex şi a-l reduce la câteva puncte, am vrut să vi le împărtăşesc, pentru că văd că unele din ele încep să apară şi în România.

Domnul să ne dea înţelepciune în deciziile noastre cu privire la cântat, iar Biserica Lui să fie una care cântă – să răsune cântece în cinstea Lui!

– Susan