Bob Kauflin, articolul “Who Turned the Lights Out?” publicat pe site-ul www.worshipmatters.com

Cu ceva vreme în urmă, Brad mi-a trimis următoarea întrebare:

Se pare că în biserica noastră începe să se anime o dezbatere privitoare la stingerea luminilor în sală cu scopul de a ,,pregăti atmosfera” pentru a ne închina mai bine. Cum abordați dumneavoastră această problemă?

După un timp am primit următoarele de la Jeremy:

Aș dori să vă întreb dacă ați putea comenta în vreun fel modul în care sunt folosite luminile la conferințele ,,WorshipGod”. Am amintiri datând încă din 2008, de la conferința ,,Psalms”. În cadrul fiecărei conferințe, m-a surprins faptul că luminile din sală erau lăsate aprinse pe durata momentelor de închinare prin cântare. E acest lucru intenționat? Nu e intenționat? Este de vină lipsa unui responsabil cu luminile?

Îmi pare bine că mă întrebi. Da, avem un coordonator de lumini disponibil și da, lăsarea luminilor aprinse este făcută intenționat.

O foarte succintă istorie a iluminatului bisericesc

Timp de secole, întâlnirile bisericilor au fost luminate puțin sau chiar deloc. În serviciile de dinaintea mijirii zorilor sau în cele din timpul nopții, creștinii depindeau de lumânări sau torțe, sau se întâlneau la lumina lunii. Odată cu apariția electricității, bisericile, care până atunci se strânseseră pe întuneric, aveau posibilitatea de a se întâlni la lumina becurilor și a lămpilor.

Încă din prima parte a secolului douăzeci, pastori cu vederi progresiste începeau să experimenteze posibilele beneficii (cel puțin așa credeau ei) ale influențării emoționale prin intermediul luminilor. În ultimele decade ale aceluiași secol, liderii reduceau luminozitatea în timpul întâlnirilor de tineret, argumentând că semiobscuritatea îi ajuta pe adolescenți să se simtă mai puțin expuși și astfel mai confortabil. Luminozitatea scăzută le-ar da astfel celor nemântuiți oportunitatea de a auzi Evanghelia. 

Iată-ne ajunși astfel în lumea concertelor rock, a bisericilor de tip nou (adaptabile la sensibilitățile și căutările enoriașului contemporan), a iluminatului bisericesc modern. Acum avem posibilitatea de a controla luminile în orice fel posibil, inclusiv nivelul de luminozitate din sală. Putem chiar să focalizăm luminile. Putem avea lumini intermitente. Avem lumini de diferite culori. Le putem face să se miște. Le putem amplifica sau micșora. Pentru prima dată în istorie, putem folosi toată lumina de care avem nevoie sau pe care o dorim.

Dar n-o facem.

Tot mai multe biserici aleg să stingă luminile atunci când congregația cântă. Căutați cuvântul „închinare” sau „worship” pe „Google images” și veți găsi că majoritatea imaginilor sunt preponderent întunecoase.

De-a lungul anilor m-am întrebat de ce. Rândurile care urmează reprezintă încercarea mea de împărtăși unele din reflecțiile mele asupra acestui subiect. Vreau să mă fac clar înțeles, nu voi aprofunda aici problema regiei de lumini în general. În legătură cu aceasta din urmă, ar fi de dorit să urmăm ceea ce John Piper numește „excelență discretă” (în engleza: undistracting excellence) – adică să ne fie lucrarea într-atât de meșteșugit făcută încât oamenii să nu fie nici măcar conștienți de existența ei. În acest articol aș dori să mă concentrez pe nivelul de luminozitate necesar unei congregații.

Aspecte pozitive

Cred că încep să înțeleg cel puțin o parte din rațiunile care stau la baza deciziei de a stinge luminile:

• se împiedică astfel ca atenția oamenilor să fie distrasă;
• oamenii sunt ajutați să se concentreze pe ceea ce se întâmplă în față;
• oamenii se simt confortabil, la adăpost de a ieși în evidență;
• ecranele și proiecțiile video sunt mai ușor de vizualizat atunci când în sală e întuneric;
• luminile pot fi folosite pentru a orienta atenția oamenilor în direcția dorită;
• luminile de scenă au mai puțin efect atunci când restul sălii e în întregime luminat.

Toate acestea reprezintă motive legitime pentru diminuarea luminozității sălii. Întrebarea mea este însă dacă ar trebui să mai luăm în considerare folosirea luminilor la intensitatea lor maximă. Sau dacă ar fi încă de folos chiar să le mai aprindem.

Realizez că această discuție se află pe un loc destul de codaș pe scara problemelor cruciale pe care biserica ar trebui să le ia în seamă. Dar se prea poate ca intensitatea scăzută a luminilor să aibă consecințe neintenționate.

Aspecte mai puțin pozitive

Brad mă întreba care este abordarea mea cu privire la „stingerea luminilor în sală cu scopul de a pregăti atmosfera pentru a ne închina mai bine”. Întrebarea lui ridică alte întrebări.

De ce faptul de a nu putea vedea pe cei din congregație este considerat a fi de ajutor pentru „a ne închina mai bine”?

Care e „atmosfera” cea mai bună pentru închinare?

Este necesar să încercăm să creăm o anumită atmosferă cu ajutorul luminilor?

Din clipa în care începem să cântărim calitatea închinării pe baza iluminatului sau a atmosferei, am dat deja de bucluc. Am preschimbat perspectiva închinării ca un răspuns împuternicit de Duhul la revelația de Sine a lui Dumnezeu în Evanghelie într-o experiență emoțională care poate fi produsă și manipulată de oameni. Închinarea nu este pur și simplu doar crearea unei atmosfere. Elementele de ordin estetic ar trebui să sprijine și să completeze răspunsul nostru la Cuvântul lui Dumnezeu și la Evanghelie, și nu să covârșească acest răspuns, să distragă atenția de la el sau să-i devină fundament.

Dumnezeu ne-a oferit resurse și mijloace de a atinge și de a motiva sufletele oamenilor – Cuvântul, rugăciunea, Evanghelia. El ne-a dăruit Cina Domnului și botezul ca modalități vizuale și senzoriale de a ne întipări în minte Evanghelia și implicațiile ei. Aspectele estetice sunt importante, dar sunt de ordin secundar. De-a lungul istoriei, de fiecare dată când biserica a pus accentul disproporționat de mult pe elementele estetice și artistice, Evanghelia a avut de suferit. Iată deci:

Patru motive pentru a aprinde luminile

1. Comunicăm unii cu alții

Atunci când mă duc la film împreună cu soția mea Julie, nu mă deranjează faptul că în sala de cinema e complet beznă. Nu mă interesează câtuși de puțin ce fac oamenii din jurul meu. Doresc să văd doar ce se întâmplă pe marele ecran. Însă o sală de cinema nu este echivalentul bisericii. Biserica este adunarea credincioșilor care se întâlnesc cu Dumnezeu și unii cu alții în jurul Evangheliei.

De două ori ne este poruncit în Noul Testament să vorbim unii cu alții sau să ne învățăm și să ne sfătuim unii pe alții atunci când cântăm (Efes. 5:19; Col. 3:16). Acest lucru implică nu doar posibilitatea de a-i auzi pe ceilalți, ci de a-i și vedea. Atunci când nu conduc închinarea, obișnuiesc să mă uit împrejurul meu în sală de câteva ori în timpul serviciului divin doar pentru a reconștientiza mai profund faptul că înalț laudele Domnului prin cântare împreună cu alți sfinți pe care Cristos i-a răscumpărat. Mă simt încurajat de participarea lor în închinare și de realitatea pe care acest lucru o implică: nu sunt singur!

Focalizarea tuturor luminilor spre partea din față a sălii poate să comunice într-un mod subtil faptul că cea mai semnificativă activitate a întâlnirii bisericii are loc acolo. Însă noi ne întâlnim ca biserică, nu participăm la un concert. Alcătuim un trup, un templu, o casă. Cel mai important sunet ce se răsfrânge din întâlnirile noastre este cel al congregației, nu cel al muzicienilor. O sală iluminată în întregime poate să fie un ajutor spre o mai bună înțelegere a acestui principiu teologic (vezi Ps. 34:3; Ps. 150; Col. 3:16; Apoc. 7:9-10).

2. Iluminarea întregii săli dă posibilitatea liderului de închinare să cuprindă cu privirea întreaga congregație

Nu o dată mi s-a întâmplat să mă aflu în situația de a nu fi în stare să deslușesc cine sunt cei din fața mea pe care trebuie să-i conduc în închinare. Dacă îmi dau seama de acest lucru încă din timpul repetiției, îi rog pe cei de la departamentul tehnic să aprindă toate luminile din sală. Îmi doresc să pot să percep răspunsul congregației și măsura în care oamenii sunt implicați în închinare. E mult mai greu să-mi dau seama de aceste lucruri atunci când nu-i pot vedea.

Îmi imaginez că cineva mi-ar putea spune: „Dar tu nu-mi cunoști biserica. Eu încerc să-mi abat privirile de la fețele lor lipsite de entuziasm, plictisite, absente și descurajante.” Este adevărat. Însă prefer să fiu conștient de realitatea din sală decât să îmi închid ochii și să-i ignor cu totul.

3. Nu ne dorim ca oamenii să se simtă intimidați

Atunci când biserica se adună pentru a se zidi reciproc, ar trebui să facem tot ce ne stă în putință pentru a încuraja un spirit de îndrăzneală și de implicare. Iată cum descrie David felul în care el se raportează la cei care sunt martori ai închinării lui:

Gata îmi este inima să cânte, Dumnezeule! Voi cânta, voi suna din instrumentele mele; aceasta este slava mea!
Deşteptaţi-vă, alăută şi harpă! Mă voi trezi în zori de zi.
Te voi lăuda printre popoare,Doamne, Te voi cânta printre neamuri.    (Ps. 108:1-3)

Mi-a pus în gură o cântare nouă, o laudă pentru Dumnezeul nostru.
Mulţi au văzut lucrul acesta, s-au temut şi s-au încrezut în Domnul.               (Ps. 40:3)

David dorește ca toți cei din jurul lui să-l vadă și să-l audă slăvindu-L pe Dumnezeu, Cel care merită din plin prinosul manifestării afecțiunii noastre. De ce nu am dori și noi să-i încurajăm pe oameni în a avea aceeași perspectivă? O sală întunecoasă poate face ca atitudinea oamenilor să regreseze de la a considera că rolul lor în închinare nu e chiar așa de important, până la o totală lipsă de implicare.

4. Dorim să facem tot posibilul ca oamenii să-și poată folosi Biblia

O sală neiluminată face dificilă, dacă nu chiar imposibilă, citirea unei Biblii în format tipărit pe parcursul unui timp de închinare. Câteodată, reducem luminozitatea în timpul cântării și apoi o readucem la intensitate maximă pentru predică. Oare chiar ne dorim ca oamenii să nu-și folosească niciodată Bibliile atunci când cântăm? Sau să nu poată să-și noteze un gând pe care l-au primit în timpul unei anumite cântări?

Acestea fiind spuse, bineînțeles că nimic din cele amintite mai sus nu interzice folosirea exclusivă a lumânărilor în cadrul unui serviciu de Advent, de pildă. De asemenea, nimic nu ne împiedică să continuăm a cânta chiar și atunci când s-a luat curentul. Mai apoi, cum am menționat deja, există motive întemeiate de a ajusta luminile atunci când ne închinăm Domnului prin cântare. Dar Dumnezeu nu pune oameni lângă mine în biserică cu scopul ca eu să-i ignor. Cântatul congregațional are rolul de a adânci relațiile dintre noi, pentru a ne bucura de ele și de Evanghelia care le-a făcut posibile.

Așa că, data viitoare când biserica voastră se întâlnește, încercați să lăsați luminile aprinse măcar parțial, dacă nu în întregime. Se prea poate ca acest lucru să pară ciudat la început. Dar dacă vă luați timp să explicați pe baza Scripturii de ce procedați în acest fel, s-ar putea să fiți surprinși în ce măsură oamenii încep să realizeze rolul crucial pe care fiecare din ei îl are în timpul adunării duminicale.

Închinarea adunării strălucește atât de uimitor nu datorită jocurilor de lumini, a arhitecturii sau a altor aspecte estetice. Ca și biserică, ne strângem într-o încăpere obișnuită ca să facem ceva extraordinar. Suntem poporul Domnului și intrăm plini de bucurie și speranță în comuniune cu Creatorul universului, cu Răscumpărătorul vieților noastre în puterea Duhului Său.

Acest adevăr merită adus la lumină.

Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul    Dumnezeu îi va lumina. Şi vor împărăţi în vecii vecilor.

(Apoc. 22:5)