Dani Suciu: 1 Cor. 14:15 „Ce este de făcut atunci? Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga și cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta și cu mintea.

Referirea nu este la Duhul Sfânt, ci la duhul omului, la cea mai adâncă parte a omului. Duhul Domnului poartă duhul omului în exercitarea darului spiritual. Așa că, aici, duhul omului se poate referi la partea profundă, emoțională a omului. Poți sluji lăsându-te purtat de lăuntrul tău, sau poți sluji armonizându-ți trăirile lăuntrice cu mintea schimbată pe care o ai. 

În context, Pavel vorbește despre cei care slujesc și biserica nu este zidită deloc, pentru că nu înțelege ce vorbește, ce se roagă, ce cântă omul respectiv. Dacă doar mintea este activă, totul rămâne teoretic; dacă doar duhul este activ, rămâne ușa deschisă pentru auto-amăgire și naivitate. 

Ți l-ai putea imagina pe Pavel încurajând biserica de azi astfel: „Combinați melodia care exprimă lauda inimii cu cuvinte care reflectă fidel o exprimare logică a adevărului Evangheliei!”

Pavel vorbește despre a te ruga lui Dumnezeu deopotrivă folosindu-ți duhul (emoțiile) și mintea (înțelegerea). E mai bine să fii o binecuvântare pentru biserică decât să experimentezi un anumit tip de „entuziasm spiritual”. Mintea omului trebuie să fie parte din exercitarea unui dar spiritual pe care-l ai. Cu mintea – adică ceva coerent, logic, care poate fi înțeles de ceilalți.

Matei 13:23 „Iar sămânța căzută în pământ bun este cel ce aude Cuvântul și-l înțelege; el aduce rod…” Nu e suficient să creezi o stare emoțională, ci omul trebuie să înțeleagă niște adevăruri. 

Echivalentul de a cânta cu duhul și cu mintea e ceea ce spunea și Cristos: să-L iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată mintea ta. Formularea e diferită, ideea e aceeași.

Dani Suciu:  Un rol foarte important, din moment ce le găsim din plin în cartea Psalmilor. 

Ps. 31:23 „Iubiți dar pe Domnul, toți cei iubiți de El.

Ps. 33:8 Tot pământul să se teamă de Domnul, toți locuitorii lumii să tremure înaintea Lui.

Ps. 64:10 „Cel neprihănit se bucură în Domnul și în El își caută scăparea”

Ps. 37:4 „Domnul să-ți fie desfătarea”

Ps. 42:2 Cu lacrimi mă hrănesc zi și noapte

Iubiți, temeți-vă, tremurați, bucurați-vă, desfătați-vă în Domnul – toate sunt sentimente și sunt importante. 

Din păcate, de multe ori azi:

(i) sentimentele sunt sufocate. Le considerăm sub demnitatea umană. Uită-te la un copil cât se bucură când îi oferi ceva. Noi spunem, suntem oameni mari sau nu e în cultura noastră. E interesant cum aceeași oameni pe stadion se bucură și saltă de veselie. 

(ii) sentimentele sunt monocolore: un alt pericol la care suntem mai predispuși azi e o paletă îngustă a sentimentelor: totul e triumfalism. Totul e veselie și bucurie. E și o teologie deficitară – împărăția Domnului încă n-a venit cu puterea și mare slavă. Trăim între deja și nu încă. Cum rămâne cu alte sentimente? Închinarea înaintea lui Dumnezeu te umple de indignare pentru că legea Domnului este călcată în picioare și Dumnezeu este hulit? Sau îți plângi păcatele și practici pocăința personală?

(iii) sentimentele sunt singure: totul e doar emoție, nu mai există discernământ. În închinarea personală: scrie-ți rugăciunile și verifică-te – are logică? Sau dacă cineva ți-ar înregistra rugăciunile din odăiță ar înțelege, sau ar fi doar repetare de cuvinte fără sens?

Așa că am putea spune că nu poate exista o experimentare reală a prezenței lui Dumnezeu fără o manifestare a sentimentelor. Excesele sentimentale ale unora nu înseamnă că prezența sentimentelor e greșită. E greșit focul sentimentelor care nu provine din cărbunele adevărurilor biblice. Sentimentele despărțite de minte nu durează, așa cum focul fără sursă de alimentare se stinge.

Dani Suciu:   Biblia e compusă din mai multe categorii de texte. Iată două în mod special: texte obiective și texte subiective. Textele obiective sunt de la Dumnezeu spre oameni. Exemplu: porunci, indicații pline de autoritate. Cele subiective sunt texte de la oameni spre sau despre Dumnezeu. Exemple: mărturisirea păcatelor și a stării personale. Tocmai de aceea ne plac Psalmii pentru că sunt texte subiective, cu care ne identificăm ușor.

Prima categorie – vorbirea clară a lui Dumnezeu, plină de autoritate, prin care dă legi și porunci. A doua este exprimarea inimii psalmistului înaintea Domnului. Vezi Ps. 50:1, 7, 23. 

A doua categorie: Ps. 51:1, 10-12.

Ken Tucker: Într-un sens mai larg, am considera obiectiv orice vorbeşte despre realităţi care nu sunt condiţionate de percepţia sau experienţa noastră, dar în mod deosebit, ne preocupă cele privitoare la atributele şi acţiunile lui Dumnezeu, cele care revelează caracterul şi voia Lui. Prin „subiectiv” înţelegem cuvinte şi fraze care vorbesc din perspectiva noastră, cea umană, care exprimă ceva din experienţa noastră, sentimentele noastre, şi răspunsul nostru faţă de Dumnezeu şi de adevărurile revelate.

Un bun exemplu de text predominant obiectiv: „Trei în Unu, Unu-n Trei” (Culegerea Jubilate, vol. 2, nr. 142)

Un bun exemplu de text echilibrat între obiectiv şi subiectiv: „Da, Domnul e Păstorul meu” (Culegerea Jubilate, vol. 2, nr. 165) Tot textul vorbeşte din punctul credinciosului de vedere, dar menţionează foarte multe aspecte obiective legate de Dumnezeu (Păstor, purtarea de grijă, călăuzirea Lui, toiagul şi nuiaua Lui şi altele).

Un exemplu de text predominant subiectiv: „O cântare de mărire” (Cântările Evangheliei, Uniunea Bisericilor Creştine Baptiste din România, 2003, nr. 58)

Cântările obiective ne ajută prin faptul că dau substanţă închinării noastre şi ne învaţă adevăruri biblice. Pericolul cu ele, dacă sunt lipsite de elemente subiective sau nu sunt echilibrate cu alte cântări mai subiective, este că adevărurile prezentate pot părea distante faţă de experienţa noastră.

Cântările subiective ne ajută prin faptul că aduc o notă de implicare personală în închinare. Pericolul cu ele, dacă sunt lipsite de elemente obiective sau nu sunt echilibrate cu alte cântări mai obiective, este că ne pot închide perspectiva pe noi înşine, pe experienţa noastră, ducându-ne spre o supralicitare a sentimentelor în închinare.

Dani Suciu:  Sigur că da. Fiecare biserică tinde spre o parte dintre cele două potrivit influențelor din biserică. Dacă o biserică are în repertoriu doar texte subiective, dezechilibrul va merge spre o închinare plină de pasiune și de emoție, dar naivă și poate chiar imprevizibilă. Dacă cumpăna merge spre texte obiective, închinarea va tinde să fie rece, formală.

Dani Suciu:  Cântările trebuie actualizate, așa cum și hainele pe care le îmbrăcăm astăzi duminica au un croi și un stil diferit de cele pe care le îmbrăcau părinții noștri la biserică. Însă, orice actualizare poate fi folositoare sau dăunătoare. Așa cum și hainele pe care le purtăm azi pot fi mai noi, dar mai indecente decât cele ale părinților noștri. 

Aș întreba: de ce doar potrivit tendințelor vestice? De ce nu și potrivit tendințelor estice? Nu cumva căutăm să cântăm ce este la modă, ce este în vogă? În plus, trebuie să ne gândim că melodia este un vehicul care transportă textul, adică adevărul biblic. Astfel, vehiculul este în slujba conținutului. Nu transporți aur cu mașina de gunoi. Deci trebuie văzut care vehicul muzical transportă cel mai bine comorile Evangheliei, astfel ca să nu sufoce textul, să nu împiedice cântul congregațional, să nu stârnească trăiri neevlavioase, ci să-L onoreze pe Dumnezeu.

Emil Bartoș: Refrenul este ori o strofă, ori un cuvânt care se repetă pentru a scoate în evidență o idee sau o atitudine. Pe de o parte, refrenul cu rol liturgic și didactic este ceva bun. Chiar și în închinarea contemporană. Repetarea unor expresii duhovnicești sunt de dorit și, deci, justificate. Mai ales atunci când se dorește evidențierea unui atribut divin, sau a unei lucrări divine. Problemele însă apar atunci când repetarea se transformă în bolborosire, sau când induce o formă de exaltare necontrolată (vezi aluzia lui Pavel din 1 Cor. 14 la rugăciunea cu duhul și cu mintea sau la vorbirea în adunare!). Nu naturalul în repetiție, ci excesul trebuie sancționat. 

Pe de altă parte, nu prea găsesc texte biblice justificative pentru o practică liturgică de acest gen. În închinarea Bisericii Primare predominau Cuvântul, rugăciunea și cântările, dar fără ca vreun apostol să stabilească canoane (standarde) pentru fiecare formă de închinare. Nu știm exact toate așteptările, dar știm că exista un anume fel de libertate și cumpătare învățate de la Duhul Domnului. 

Cât privește textul din Apocalipsa 4:8, aici avem o vedenie în care se subliniază în primul rând vrednicia lui Dumnezeu. De altfel, în tot capitolul 4 actul închinării avea rolul de a scoate în evidență atributele fundamentale ale lui Dumnezeu: sfințenia și suveranitatea. Toți comentatorii biblici văd trisaghionul (adică, atunci când în timpul liturghiei se repetă de trei ori cuvântul ,,sfânt”) din Apocalipsa 4:8 ca o extensie a expresiei similare din Isaia 6:3. Ca regulă la evrei: a repeta de trei ori același lucru accentua superlativul. Expresia apare, în mai multe variante, ca parte a rugăciunii evreilor în liturghia sinagogilor, din perioada în care scria Ioan. Anumite cărți apocrife din perioada precreștină (cum ar fi Cartea lui Enoh) abundă în a folosi trisaghionul. Mai târziu, expresia s-a adoptat de Biserică, fiind introdusă în liturghia creștină. Dar trisaghionul nu cred că s-a dorit a deveni un standard obligatoriu în închinarea în bisericile locale. Scrie, într-adevăr, că făpturile vii ziceau fără încetare, zi și noapte, aceeași expresie. Dar eu văd în aceste informații doar o figură de stil, o hiperbolă, care accentua starea de închinare specifică cerului. Nu cred că se sugera un stil de închinare pentru credincioșii de pe pământ. Oricum, chiar dacă am dori să imităm exact închinarea din cer, avem o problemă cu timpul: nu avem cum să repetăm neîncetat aceeași expresie, sau altele similare, zi și noapte! 

Emil Bartoș: Listele cu darurile duhovnicești (din Romani 12, Efeseni 4, 1 Cor. 12, 1 Petru 4) nu cred că au fost lăsate ca standarde fixe și limitate. Sunt doar exemple de daruri, unele mai de dorit decât altele, pentru zidirea Bisericii. Istoria a arătat că există o dinamică a vieții Bisericii asigurată de prezența și lucrarea Duhului Sfânt, care însă poate renunța la anumite daruri pe parcurs, sau poate introduce noi daruri. 

Faptul că în Efeseni și Coloseni se menționează mai multe slujiri în interiorul adunării credincioșilor, ne spune că etosul primelor biserici locale era diversitatea. Printre aceste slujiri apare și cântarea (Col. 3:16). Deci, eu văd mai degrabă cântarea ca o slujbă comunitară, nu atât ca un dar individual. Iar dacă ne raportăm la împărțirea făcută de apostolul Pavel în 1 Cor. 12:4-6, atunci slujbele includ darurile. Deci slujirea prin cântare este o activitate spirituală mai amplă. Așa îmi explic de ce Biserica, în timp, a avut grijă întâi de toate să definească mai precis slujirile, nu darurile. Supralicitarea darurilor individuale a venit mult mai târziu în Biserică, mai ales după Marile Treziri Spirituale. De atunci, relația individului cu Dumnezeu a primit un loc mai prioritar în spiritualitatea Bisericii; mai important chiar decât relația comunitară. Dar la început nu a fost așa!

Susan: În secolul XIX în Statele Unite, au existat în biserici programe numite „singing schools”. Aceste „școli” au avut scopul de a întări cântarea în comun prin predarea teoriei muzicii și solfegiului. Prin astfel de iniţiative, biserica a ocupat un rol împortant în educația poporului, atât în domeniul muzical, cât şi în alte domenii. Pe urmă, imnurile scrise cu note au putut fi citite de o bună parte din membri adunărilor unde erau astfel de şcoli.

         Acele școli au produs roade de lungă durată. Când am fost eu copil în SUA, biserica mea a cântat din cărți de imnuri cu note. Armonizările cântărilor, deşi simple, au fost pe 4 voci, gândite să fie cântate de sopran, alt, tenor și bas. Cei care nu știau citi notele au cântat melodia. Ca și copil, am putut urmări partitura și să exersez cântatul pe patru voci în timp ce creşteam în biserică.

         În ziua de azi, multe biserici din State nu mai folosesc cărţi de imnuri. În acelaşi timp, vedem o scădere în nivelul de alfabetizare muzicală și în calitatea cântatului. Dar, biserica ar trebui să ia iniţiativa de a schimba situaţia prin educarea copiilor.

         În România, înainte de revoluție, nu existau cărți de imnuri cu note. Însă, de la revoluție încoace, disponibilitatea lor a crescut mult. După revoluție, multe familii creștine au investit în educația muzicală a copiilor lor prin faptul de a-i înscrie la şcolile şi liceele de muzică din țară. Totuşi, biserica poate, și ar trebui în acest moment, să investească în educația muzicală a copiilor spre lauda Domnului, aşa cum biserica din SUA a făcut-o în secolul XIX prin acele “singing schools”. Cărțile de imnuri în adunare ajută atât cu învățarea textelor cântărilor cât și cu citirea partiturilor.

         La Editura Jubilate, vrem să contribuim la educaţia muzicală a copiilor. Am publicat Lumina pe cararea mea vol 1 și vol 2, în care oferim cântări bazate pe versete biblice. Aceste cântări sunt pentru familii, pentru şcoala duminicală, pentru oricine vrea să sădească Cuvântul lui Dumnzeu în inimă. Oferim cântările acestea şi sub forma de două CD-uri, unul cu voci și celălalt doar cu acompaniamente, pentru a fi folosit ca playback. Însă, oferim cartea la un preţ mai mic decât CD-ul, în efortul de a-i încuraja pe copii să cânte la pian.

         Oferim Un glas la două voci pentru coruri de copii. Această carte se vinde la pachet, pentru că ţinem foarte mult să aibă copiii o partitură în mână în timp ce cantă. Când am început să oferim partituri pentru coruri de copii, veneau unii dirijori să-mi spună că nu au nevoie de partituri deoarece copiii lor nu știu citi notele. Dar dragii mei, este sarcina dirijorului să-i învețe pe copii să citească! Biserica trebuie să fie un lider în societate în ce priveşte educarea copiilor.

         La un moment dat am slujit într-o biserică unde copiii din sat s-au pocăit.  Înainte de a lucra Domnul în viețile lor, am încercat să îi atrag la biserică cu învățarea instrumentului blockflote, dar nu au luat inițiativa în serios.  Însă, dupa ce s-au pocăit, m-au rugat să reiau cursurile de blockflote.  Le-am raspuns „Păi, nu prea merge, știți voi!” Replica lor a fost: „Dar acum avem motiv să cântăm!”  Într-adevăr, de data aceasta au luat învățatul în serios.  Biserica trebuie să creeze cadrul în care să învețe copiii muzica, pentru că au de ce cânta!

Susan: Bănuiesc că din moment ce veţi începe să proiectaţi cântările cu note, veți întâmpina un val de opinii. Probabil că unii vor spune, „nu știu citi notele, nu are rost să le pui” — exact ca dirijorii corurilor de copii pomeniţi mai devreme! Mă întreb dacă, proiectând notele – şi fiind astfel obligaţi să proiectăm câte un rând sau cel mult două de text – am pierde din cursivitatea ideilor din cântare.

         Există o firmă în Statele Unite care face astfel de powerpoint-uri. Se poate lua o mostră gratis de la ei căutând Digital Songs and Hymns. Deși nu am putea folosi produsele lor (fiind în engleză), totuşi vă puteţi forma o idee despre cum s-ar putea realiza o astfel de proiectare.

         Vă incurajăm să investiți în învățarea notelor în biserică și să cântați din carte.

Ken: În primul rând, când vorbim despre o diversitate a stilurilor, ne gândim la o exprimare a creativităţii şi a darurilor aşezate în credincioşi de însuşi Dumnezeu. Nu considerăm că trebuie să facem în aşa fel încât „să fie câte ceva pentru fiecare”, ca să satisfacem pretenţiile ori plăcerile unora sau altora. Căutăm să dezvoltăm o astfel de diversitate în măsura în care slujeşte glorificării lui Dumnezeu, zidirii bisericii şi proclamării Evangheliei, căci acestea sunt scopurile noastre.

 Aș muta discuția în ce priveşte stilurile muzicale într-un alt plan, al valorilor exprimate prin  muzică. O foarte mare parte din cântările noi aduse în biserică sunt izvorâte din cultura „pop” sau comercială. Kenneth Meyers, în cartea sa „All God’s Children and Blue Suede Shoes”, arată cum această cultură ridică la rang de valoare — şi cultivă — o serie de lucruri care sunt în esenţă împotriva caracterului lui Cristos: rebeliune faţă de părinţi şi autorităţi, superficialitate, senzualitate, lipsă de răbdare şi altele. Teza întregii cărţi este că impactul mare al culturii „pop” stă nu doar în ce ne toarnă în gând şi simţiri, ci în transformarea a cum gândim şi simţim. Astfel, problema nu este doar că ne întinăm mintea şi sufletul cu idei sau imagini oferite de cultura aceasta, ci că ideile, imaginile şi înseşi  mijloacele – televiziunea, filmul, muzica, internetul, literatura şi „arta” vizuală de joasă speţă – ne condiţionează percepţia, gândirea şi simţirea spre satisfacţie imediată, lipsă de răbdare, ideea că tot ce e nou e mai bun, senzualitate.

Faptul că în a doua jumătate a secolului XX s-a creat o întreagă cultură creştină „pop” face ca mulţi să nu asocieze neapărat stilul muzical al noilor cântări cu originea acestuia. Iar faptul că astfel de stiluri sunt folosite cu texte creştine – uneori foarte bune –  rezolvă partea cu conţinutul (ce); însă, problema cu efectul asupra modului în care gândim şi simţim (cum) rămâne. De aceea, să nu ne înșelăm crezând că putem consuma în mod exclusiv o astfel de muzică fără să ne influenţeze caracterul în mod negativ.

Întorcându-mă la metafora regimului alimentar, menționez că există alimente bune care, totuşi, folosite în exces pot dăuna sănătăţii. De exemplu, arahidele sunt o sursă bună de proteine, dar sunt şi bogate în grăsimi. De aceea, când le folosim, avem grijă să nu facem exces în ce le priveşte. La fel, cântările în stiluri uşoare pot să facă parte din „regimul” nostru fără a ne crea probleme. Însă, dacă le folosim în mod exclusiv, nu riscăm să ne lipsim de înţelegerea vremurilor străvechi şi a lecţiilor pe care înaintaşii noştri le-au transmis prin cântări? Nu riscăm să trăim cu iluzia că Evanghelia a început cu noi şi că nu avem nevoie de generaţia mai în vârstă? Nu riscăm să ne creăm o lume proprie care-i exclude pe cei care nu ne seamănă la gusturi? Nu riscăm să rămânem deficitari în răbdare şi perseverenţă, slab echipaţi pentru a pătrunde lucrurile care nu se înţeleg din prima? Sau cum ne vom cultiva gustul pentru lucrurile trainice?

Ken: Aş începe cu definiţia din DEX a cuvântului „sentimentalism”: „Tendință de a exagera rolul și valoarea sentimentelor, de a aprecia lucrurile (numai) din punct de vedere afectiv sau de a da în mod obișnuit precădere acestui criteriu.” De aceea, aş spune că nu urmărim deloc sentimentalism şi nici măcar sentimente, ci avem aşteptarea ca sentimente echilibrate şi potrivite să crească în noi, pe măsură ce creştem în cunoaşterea de Dumnezeu şi în închinare înaintea Lui, fiind zidiţi pe adevăr. Cred că astfel de sentimente fac parte în mod natural din acea „mintea sănătoasă” pe care o au cei care se tem de Domnul (Ps. 111:19).

         Psalmii sunt într-adevăr etalonul pentru acest echilibru dintre obiectiv şi subiectiv. Unii psalmi sunt extrem de obiectivi, de exemplu, psalmul 1. Până şi psalmii cei mai subiectivi, totuşi includ elemente de obiectivitate. De exemplu, din psalmul 42, un psalm care vorbeşte aproape exclusiv în termeni de experienţă şi simţiri proprii, nu lipsesc evocările „Dumnezeu”, „mântuirea mea” şi „Stânca mea”, care arată obiectiv spre divinitatea şi imuabilitatea lui Dumnezeu şi spre adevărul că El acţionează pentru a scoate pe oameni din primejdie şi, în mod mai fundamental, din păcat şi moarte.

Ken: Una din valorile noastre ca echipă, în ce priveşte traducerile de cântări, este să respectăm originalul. În principiu, am prefera să renunţăm la o cântare decât, traducând-o, să facem din ea  ceva ce nu a fost în original.

Ken: Imnologia creştină a fost de multe ori îmbogăţită prin faptul că o nouă melodie a fost compusă pentru un text cunoscut. Înmulţirea melodiilor pe un text permit deseori ca acel text să ajungă în locuri sau în vremuri în care, cu melodia originală, nu ar fi ajuns să slujească. Cât despre adaptări sau adăugiri la texte existente, treaba este destul de complexă şi ar necesita un răspuns mai elaborat decât ne permite acest context. Unele adaptări şi adăugiri pentru creaţii noi sunt în regulă din moment ce se recunoaşte sursa.

Dor: Sunt cel puțin două perspective de abordare a acestei întrebări. Prima vizează muzica pur instrumentală și rolul acesteia în închinare. Îmi permit să aduc în discuție două pasaje biblice (sunt mult mai multe) care vorbesc despre rolul și importanța muzicii instrumentale (detașate, așa cum înțeleg eu pasajele respective, de muzica vocală): 1 Cronici 15:16-22 și continuarea (pasaj care descrie rolul important al leviților instrumentiști în aducerea chivotului la Ierusalim) și Psalmul 9:16 (indicația de la finalul acestui verset este clară: Oprire. Joc de instrumente). Aceste pasaje vorbesc atât despre un rol principal al muzicii pur instrumentale, cât și despre utilitatea unui intermezzo instrumental în închinare.

         O a doua perspectivă vizează alegerea sau prezența anumitor instrumente în desfășurarea închinării. Aici, personal, cred că este nevoie de multă înțelepciune și de o inimă curată înaintea Domnului. Da, probabil că prima reacție ar fi să respingem acele instrumente care sunt poate mai strâns legate de muzica ușoară din lume, precum și de un anumit comportament sau o anumită atitudine legată de performerii acestor instrumente în momentele solistice. Îmi permit însă să ofer și un exemplu în care rolul chitării electrice ca solistă într-un intermezzo (e adevărat, foarte scurt) mi se pare foarte potrivit și frumos integrat în context atât muzical, cât și ca atitudine în realizarea închinării (fie și pentru un montaj realizat în condițiile impuse de pandemie): Aici poate fi văzut exemplul (min. 1:22-1:30)

În rest, Domnul să dea mult har și multă înțelepciune în alegeri și în atitudinea inimii!

Ruben:  Se descoperă din ce în ce mai mult că relația dintre tatăl natural şi fiul/fica acestuia, revelează o sumedenie de răspunsuri în comportamentul unei persoane. 

De fapt deschizând răspunsul la întrebarea de mai sus în acest fel, implicit propun o discuție intermediară provenită dintr-o altă întrebare, de exemplu: – influențează relația mea cu tatăl meu natural relația cu Tatăl ceresc? 

Răspunsul este evident, da! Chiar Domnul Isus face câteva referințe directe, legat de tații pământeşti care pot fi “buni” sau chiar “răi”, care dau lucruri bune sau nu dau lucruri rele copiilor lor, şi Tatăl ceresc care dă cele mai bune daruri. (Mat.7:11, Luca 11:13, Luca 11:11)

         De ce este aşa de importantă tematica de mai sus? Pentru că felul în care îl percepem noi pe Dumnezeu/ Tatăl ceresc,  este cel mai influențat de modul în care ne-am perceput tatăl pământesc. Este un exercițiu constant să îl cunoaştem pe Tatăl ceresc tot mai bine, pentru ca slujirea noastră înaintea Lui să fie una corect modelată de Cuvântul lui Dumnezeu şi nu una marcată de modelul tatălui pământesc. Desigur există şi situații de relații fericite cu părinții pământeşti, dar chiar şi atunci este enorm de mult de explorat în relația cu Tatăl ceresc. 

         Aşa cum s-a enunțat şi în materialul video şi în eseul lui Elias, relația Tată-Fiu, dintre Isus şi Tatăl Lui este ceea ce ne dorim în slujirea noastră. Acolo Fiul slujeşte desăvârşit, iar Tatăl confirmă în câteva rânduri, prin vocea care se aude, după botezul lui Isus (Luca 3:22) sau înainte de intrarea în intensitatea suferinței din săptămâna mare(Ioan 12:28).

         Pentru un răspuns mai comprehensiv, aş propune lecturarea pildei celor doi fii, din Luca 15 şi Ioan 14. O altă sursă bună este cartea “Dumnezeul risipitor” de Timothy Keller.

Ruben:  M-aş baza pentru răspuns pe Coloseni 3:12-25. Sunt convins că ştiți acest pasaj, dar cu siguranță este nevoie de întruparea mesajului. Aici găsim exemple de credincioşie atât în cadrul adunării, cât şi in familie şi societate.

         În contextul credincioşiei despre care am discutat, față de Dumnezeu, este imposibil ca aceasta să nu se verifice în credincioşia „unul față de altul”. V-aş ruga să reluați pasajele citate din cartea Proverbe, toate acele pasaje sunt exemple practice. Mai multe aplicații, de la punctualitate la pregătire, de la promisiuni la împlinirea lor, toate sunt evidenţe ale credincioşiei unul față de altul sau, bineînțeles, a lipsei acesteia, când nu se împlinesc.

Ken:  Întrebarea este extrem de bună şi actuală. Ea ne conştientizează cât de mult avem nevoie, pe de o parte, de o inimă ca a Domnului Isus pentru oameni, iar pe de altă parte, de râvnă pentru Casa lui Dumnezeu. Ne aduce faţă în faţă cu nevoia noastră de înţelepciune şi de discernământ.

         În primul rând, nouă nu ne este dat să ştim precis dacă cineva este născut din nou sau nu. Însă, de multe ori avem a face cu copii sau tineri sau adulţi care nu L-au mărturisit pe Hristos sau care, cu toate că L-au mărturisit cândva, nu dau semne că ar fi născuţi din nou. Ce facem în astfel de situaţii? Dacă slujirea muzicală este o slujire duhovnicească, care necesită prezenţa şi călăuzirea Duhului Sfânt, cum ar putea s-o facă cineva care nu-L cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu?

         În cazul copiilor din adunările noastre, pornim de la versetul din psalmul 8 care spune că din gura copiilor şi a celor ce sug la ţâţă, Dumnezeu Îşi ridică o întăritură de apărare. Lauda copiilor este primită înaintea Domnului. Chiar este folosită de El, şi dacă nu au ajuns încă în faza de a fi luat o decizie matură de a-L urma pe Hristos. Mai mult de atât, credem că lucrarea muzicală cu copiii şi tinerii are un potenţial fantastic de a-i învăţa pe aceştia căile Domnului, atât prin mesajul cântărilor aşezat în inimă, cât şi prin rugăciunea, părtăşia, modelele şi experienţa slujirii în sine, de care au parte în cadrul lucrării. Îi plângem pe copiii şi tinerii care nu au parte de asemenea experienţe în timpul creşterii lor.

         Câteodată se întâmplă să vină un tânăr sau adult din afara bisericii, dar care doreşte să cânte în biserică, fie în cor, fie în grup, fie la un instrument. În astfel de situaţii, eu (Ken) am mai primit o aşa persoană la repetiţiile de cor, dar nu să slujească în adunare. I-am explicat că slujirea pe care o facem în biserică este duhovnicească, că o facem ca oameni născuţi din nou, prin ajutorul Duhului Sfânt. Asta mi-a dat ocazia să discut întoarcerea la Hristos cu persoana. În acelaşi timp, mesajele cântărilor şi credinţa, rugăciunea şi mărturia coriştilor au fost de ajutor pentru apropierea persoanei de Hristos.

         Întorcându-mă la tinerii din bisericile noastre, un tânăr ajunge la o fază în viaţa lui în care este clar că înţelege Evanghelia şi este responsabil pentru deciziile lui. Se poate întâmpla ca unul în faza aceasta a vieţii să nu aleagă să-L urmeze pe Hristos sau să tot amâne, trăind o viaţă dublă. Suntem de părere că un astfel de tânăr nu ar trebui să slujească în biserică, pentru că, la un moment dat, lipsa unei decizii devine de fapt o decizie luată. Oare, în astfel de situaţie, nu i-am face un deserviciu dacă, prin faptul că-l lăsăm să slujească în continuare, îi dăm impresia că totul e bine? Nu ne-ar împinge dragostea mai degrabă să-l confruntăm, să-l oprim de la slujire şi să-l lăsăm să se gândească mai adânc la problema esenţială a vieţii, care este relaţia lui cu Hristos?

         Este nevoie de discernământ în astfel de situaţii. Avem un scop dublu. Pe de o parte, suntem responsabili să veghem la bunul mers al lucrării, să se poată desfăşura în unitate spirituală, în curăţie şi în puterea Duhului. Pe de altă parte, dorim nu ofensarea şi înlăturarea, ci trezirea unui astfel de tânăr. Nu am vrea nici să-l cocoloşim, nici să-l împingem spre o decizie luată de ochii lumii. Ca echipă, nu avem o „reţetă” clară pentru astfel de situaţii. Fie ca Domnul să-i călăuzească pe toţi responsabilii care sunt în asemenea situaţii spre a înţelege când trebuie luată o decizie şi cum trebuie arătată dragostea şi înţelepciunea lui Hristos în dreptul fiecăruia. 

Susan: În Tit 2 sunt îndemnate slujitoarele mature să învestească în tinere. O astfel de investiţie este ca drojdia – nu lucrează la vedere, dar este foarte eficient.

Când am vrea să incurajăm fetele în slujire, trebuie să căutăm o slujire în care vor simți că ceea ce au de oferit merită pus în negoț. În cazul meu, lucrând cu pianiste tinere, decid ce piese ar fi la nivelul lor de cântat și le pun să învețe dintre acele piese. După aceea, creez un loc pentru slujirea lor în biserică. Ţinta mea cu pianistele este să ajungă să acompanieze cântarea în comun. Însă, fetele care sunt mai la început de drum pot foarte bine să cânte o piesă ca preludiu, înainte de începerea unui serviciu. După fiecare slujire, evaluăm împreună. Deseori, câte o tânără pianistă are nemulțumiri după ce a slujit, dar când evaluăm, încerc s-o ajut să pună lucrurile în perspectivă. Dacă, I-a dat Domnului tot ce are mai bun și dacă are inimă curată înaintea Lui, atunci este primită de El. Greşelile arată că e doar un om. Cum spune fratele Dani Suciu, o jertfă sfântă e mai valoroasă decât o jertfă desăvârșită.

Dacă consideri că tânăra în care vrei să investeşti are darul predării, caută un loc pentru folosirea darului – fie la școala duminicală, fie prin formarea unui grup de fete de vârsta ei sau cu câțiva ani mai mici. Ajut-o să caute un studiu potrivit, roagă-te pentru ea și cu ea. Sun-o înainte de întâlniri s-o incurajezi și sun-o după, să-i asculţi impresiile.

Un alt lucru important ar fi ca tinerele noastre să aibă un loc potrivit de slujire, fără pretenţii mai mari decât se cuvin. Spun acest lucru după o experiență dintr-o biserică de sat, unde aveam o fată care credea că darul ei este să fie la amvon. De o asemenea tânără trebuie să te apropii ca s-o asculţi, apoi s-o înveţi şi s-o încurajezi să slujească cu smerenie.  În engleză, psalmul 16:6 sună aşa: The boundary lines have fallen for me in pleasant places; surely I have a delightful inheritance. Adică, granițele mele sunt în locuri plăcute… Ar trebui ca fiecare creștin – bărbat sau femeie – să acceptă limitele puse de Dumnezeu în slujirea lui.